adaptare scenică de Sanda Anastasof după un scenariu de Lars von Trier
sala Teatrului Naţional „Radu Stanca” Sibiu
REGIA: Radu Alexandru Nica; SCENOGRAFIE ŞI LIGHT DESIGN: Dragoş Buhagiar; MUZICĂ ŞI SOUND DESIGN: Vlaicu Golcea; VIDEO: Daniel Gontz; DISTRIBUŢIA: Ofelia Popii, Diana Fufezan, Dana Taloş, Marius Turdeanu, Ciprian Scurtea, Liviu Vlad, Niciu Mihoc, Adrian Matioc, Dan Glasu, Cristian Stanca
durata aproximativă: 1h 35min
Cu greu se putea găsi o temă mai puţin abordată de teatru în ultima vreme decât credinţa, spiritul de sacrificiu, (auto)depăşirea limitelor umane. Majoritatea textelor actuale vorbesc în exces despre omul care se complace în propriul marasm intelectual şi moral, nu ne mai interesează în teatru individualităţi care aspiră la ceva, care să aibă idealuri, ne interesează să ne identificăm neputinţele cu personaje strivite de propria viaţă care, cu un scârbavnic pleasure in pain, îşi descriu prolixele decăderi.
Ştiu că sunt patetic, ştiu că nu sunt trendy sau up-to-date, însă unui subiect tragic îi şade bine o abordare în care îţi asumi riscul de a fi ridicol ori desuet, fără a te ascunde în dosul parodiei, oricât de inteligentă ar fi ea. Mi se pare calea cea mai onestă. În fond, nu am ce să spun mai mult decât că, în acest punct al vieţii mele, am simţit intens nevoia să vorbesc despre un om al exceselor generoase – nu întâmplător femeie şi nu întâmplător handicapat mental, despre cât de importantă e şi cât curaj consecvent incumbă cunoaşterea de sine (care nu e defel condiţionată de intelect) despre dragostea care nu este dragoste până nu oferă totul, despre minunile care ne înconjoară şi pe care, cu debordantă prostie, ne obstinăm să nu le vedem, orbiţi de orgoliu şi de goana după iluzionismul spectacolului ieftin căruia îi permitem să ne domine.
Reperele spirituale ne lipsesc atât de atroce astăzi, încât am avut impulsul irepresibil de a oferi spectacolul publicului ca pe un adjuvant de dragoste, mult prea absent în alimentaţia noastră sufletească.
(Radu Alexandru Nica)
Sursa: tnrs.ro