Începutul stagiunii Teatrului de Artă din Deva a fost ceva nou pentru această scenă care a găzduit în ultimii ani spectacole sporadice. O noutate a fost și alegerea piesei ”Trei surori” de Cehov, ca început a seriei de spectacole ce vor urma.
O piesă de Cehov în Deva este o oglindă perfectă, e ocazia de a reflecta la tiparele unui oraș fără tineri care ”care invata mersul pe valuri, in picioare” unde ”tristețile provinciale” sunt la ordinea zilei. Dramele de acum un secol din Melikhovo care l-au impresionat pe tânărul dramaturg sunt universale, desfășurându-se constant și neîntrerupt așa cum valurile vin neabătute spre mal.
Până în această seară nu am mai trăit demult o emoție constantă livrată de vreo piesă a teatrului devean precum cea de azi, care a redat atmosfera orașului celor trei surori cu precizia unei picturi, realizată cu tușe fine de regizorul Constantin Podu. Decorul pe mai multe planuri, cu elemente simbolice bine conturate și aluzii la viața din casa fetelor (cuierul plin de chipiuri militare, candelabrul cu trei brațe) , luminile și coloana sonoră cu piese memorabile, destul de îndepărtate de cultura noastră actuală (Moscow Nights, Gimnopediae, Kalinka, Valsul nr. 2 de Șostacoviciși altele) au integrat perfect jocul actorilor. Totul a fost coerent, evindețiindu-se foarte limpede că ceea ce s-a dorit a se transmite publicului a fost chiar acțiunea piesei, întâmplările de acolo, viața personajelor însele, nu o paradă a transformării actorului prin joc teatral. Toate aceste constatări m-au făcut să concluzionez că dramatizarea nu are nici o urmă de provincialism. Simplității cehoviene i s-a suprapus o simplitate a actului dramatic, iar efectul a fost pur, ca nota unui parfum unic.
Am descoperit pe Mihai Feier și Izabela Hașa reinventați, diferiți în interpretare față de jocul lor de până acum, un Mihai Panaitescu dramatic, la înălțimea colonelului Verșînin, apoi pe Teodora Voineagu răpitoare de inimi, la fel ca surorile sale Cristina Lazăr și Angelica Lisa, ori exasperanta lor cumnată Alexandra Podu (”animal orb țepos și fără suflet”) pe Mircea Rotaru și Petrișor Cristian Diamantu, Pat și Patachon ai taigalei, Dobriță Alex, un june prim sentimental, precum și pe spumoșii Ionuț Ghiorghe și Vlad Ianuș acesta din urmă când comic, când tragic, probabil un viitor Birlic, într-o echipă bine sudată care oricând ar putea face deliciul publicului cu o ”Căsătoria”, ”D’ale carnavalului” sau ”O scrisoare pierdută”.
Există un suflu nou în această piesă pentru care aș paria la festivalele de teatru la care sper că va fi înscrisă. Să nu așteptăm însă consacrarea prin premii, ci să mergem la teatru, consacrând noi înșine, înaintea marilor jurii, ceea ce este artă adevărată.
